Skip to content

“Am pornit de la zero de unul singur”

May 5, 2009

Nu e un simplu interviu, ci o lecție de viață a unui jurnalist care iubește România, unde a avut tot ce și-ar fi putut dori – familie, carieră, bani. Şi nu a fost niciodată discriminat pentru originile sale evreiești. Ziarist de când se știe, Nando Mario Varga spune, la 17 ani de când a plecat din orașul în care s-a născut, că nu a emigrat, ci pur și simplu, s-a întors acasă, în Israel. Stabilit la Tel Aviv, printre multe altele, a fost și corespondent de război. Conduce din 1995 cotidianul israelian în limba română “Viaţa Noastră” – unul dintre cele mai citite din zonă. Nu-i place să vorbească despre el și a refuzat pînă acum toate solicitările de interviuri care i-au fost adresate. Acum, la exact 14 ani de când a preluat conducerea cotidianului “Viața Noastră”, s-a decis să rupă tăcerea și să dezvăluie câte ceva din experiența lui de viață. Războiul l-a marcat, dar crede că a trăi în România zilelor noastre nu-i cu mult mai ușor decât a trăi printre bombe și atentate. Până când pacea se va instala în Orientul Mijlociu, ar vrea ca cel puțin conflictul israeliano-palestinian să fie prezentat la rece – fără interpretări, fără aluzii și fără cenzură.

Şi a găsit calea să-şi împlinească dorința, înființând Anima News, unica agenţie de ştiri online care relatează non stop, în limba română, evenimentele din Israel şi Orientul Mijlociu. Ultimul său proiect – un post de radio online, care abia a început să emită. Urmează un post TV şi poate lucrurile nu se vor opri aici… Dar n-ar vrea să fie niciodată cunoscut pentru ceea ce a făcut el, ci pentru ceea ce e sigur că va face într-o zi fiul lui de 14 ani, Idan Varga…

De unde dragostea asta pentru presă?

M-am născut la Brăila în 1957 – oraş în care mi-am început și activitatea literară, scriind poezii, proză, piese de teatru. Am făcut parte și am condus cenacluri din Brăila şi Bucureşti, colaborând totodată la ziarul local. Imediat după căderea lui Ceauşescu, la câteva zile, am înfiinţat un ziar în Brăila, un săptămânal liberal într-un oraş 95% FSN. Şi culmea, publicaţia a avut succes, fiind axată în special pe probleme sociale. Am continuat publicarea ziarului până în 1992, când am emigrat în Israel.

De ce ai emigrat?

Bună întrebare. Mulți s-au întrebat, fiindcă la aceea vreme aveam tot ce-mi puteam dori: practicam o meserie pe care o iubeam, aveam bani, nume, etc. De ce am emigrat? În primul rând, cred că trebuie explicat un lucru foarte important. Pentru un evreu, stabilirea în Israel nu este o emigrare, o plecare într-un loc necunoscut, străin, nu este o fugă sau un refugiu dintr-o realitate pe care nu o poţi accepta, în care nu te simţi liber să te exprimi. Pentru un evreu, stabilirea în Israel este o întoarcere acasă. Nu sunt cuvinte demagogice şi nici nu vreau să mă transpun în marele sionist. Dar aici, în Israel, un evreu se simte acasă. Aş greşi dacă aş afirma că vreodată, o secundă măcar, pe toată perioada existenţei mele în România, am fost obiectul sau subiectul vreunui atac antisemit, verbal sau de orice altă natură. Dimpotrivă, nu am simţit nicio diferenţă, nici un gest sau vreo remarcă de natură să mă afecteze. Am decis să mă stabilesc în Israel, pentru că am simţit nevoia. Am vrut să fac acest pas încă din timpul perioadei comuniste, dar gândul că aş putea cauza probleme părinţilor mei m-a oprit întotdeauna.

A fost o decizie de moment, sau una îndelung gândită? Ai plecat singur sau cu familie, prieteni?

Am plecat singur, fără nimeni altcineva. La acea vreme nu eram căsătorit. Părinţii au rămas în România, fiindcă ne era clar că porneam într-un necunoscut în care doi oameni în vârstă nu ar fi avut ce căuta, date fiind problemele inerente oricărui început. Ştiam că nu mă duc într-un loc în care curg valuri de lapte și miere. În plus, soseam cu o meserie legată de o limbă anume, fapt ce anunţa din start greutăţi. Şi ele nu au întârziat să apară. Ideea că toţi israelienii sunt bogaţi, au tot ce-şi doresc şi fiecare evreu care ajunge în Israel este copleşit de toate bunurile din lume, este un mit, pe care l-au înţeles mulţi români care au venit să lucreze aici.

Au fost singurele lucruri primite pe gratis

Din amintirile anilor de la început?

Începutul a fost greu. Din prima clipă, au apărut confuziile, unele chiar nostime. Îmi aduc aminte că înainte de a pleca din aeroportul Otopeni, am vrut să beau o cafea şi a trebuit să plătesc 2 dolari. O sumă mare pentru acea perioadă… Sosind în Israel, am fost condus, împreună cu alţi noi veniţi, într-o sală de aşteptare special amenajată. Eram singurul român în acest transport, restul erau evreu ruşi veniţi pe ruta Moscova – Bucureşti – Tel Aviv. Peste tot în sală erau dispuse mese încărcate cu sandviciuri, prăjituri, fructe, cafea, ceai, băuturi răcoritoare. Şi, deşi ni se servise în avion un dejun copios, m-a apucat din nou foamea. Credeţi-mă. amintindu-mi de cafeaua băută la Otopeni şi la preţul plătit, nu am îndraznit să mă ating de nimic, fiind convins că totul costă aici triplu. În final s-a dovedit că totul era pe gratis, pentru noi, cei proaspat sosiţi. Au fost de altfel singurele lucruri primite pe gratis… A început apoi aventura locuinţei, deoarece am refuzat să mă stabilesc în alt oraş în afară de Tel Aviv. Sumele de bani oferite de stat erau destul de mici pentru a-mi permite închirierea unui apartament particular, iar pentru cele oferite de stat, unde chiria era un sfert faţă de cea practicată pe piaţa particulară, era o efectivă bătaie a relaţiilor şi pilelor. Parcă nici nu părăsisem România. În 1992, aproape încetase de câţiva ani sosirea unui număr mare de evrei din România. Era perioada valului rusesc, rușii fiind “stăpâni” chiar şi la birourile de plasare. După aproape o săptămână de la venirea mea, perioadă în care am locuit la hotel, nedorind să-mi deranjez rudele – deşi ele insistau mereu, i-am picat cu tronc unei doamne de la biroul pentru noii veniţi, care mi-a facilitat mutarea într-un hotel subvenţionat de stat, special pentru cei abia sosiţi în Israel.

Cale lungă până la revenirea în presă…

Cu doar cîteva zile înainte de a părăsi România, la biroul Agenţiei Evreieşti (Sohnut) din Bucureşti am făcut cunoştinţă cu cel care urma să-mi devină un foarte bun prieten, ziaristul Noam Iaffe, directorul departamentului românesc al postului de radio “Vocea Israelului” din Ierusalim. Viitorul meu prieten nu a fost deloc blând cu mine şi nu m-a menajat, atenţionându-mă că trebuie să mă gândesc la o nouă meserie şi să- mi iau gândul de la ziaristică, deoarece în Israel nu voi putea putea practica această meserie, nici în limba română, din cauză că nu există locuri şi nici în media ebraică, din cauza necunoaşterii limbii. În pofida sfaturilor lui, la scurt timp după sosirea în Israel, m-am prezentat la sediul de atunci al cotidianului israelian în limba română “Viaţa Noastră”, plin de speranţe şi având asupra mea două materiale: un articol despre alegerile care urmau să aibă loc în România şi un reportaj inedit, cu doi antreprenori, un israelian şi un arab care, împreună, construiau o serie de locuinţe în oraşul Beit Shemesh din Israel. Redactorul şef de atunci – un mit pentru mine, celebrul Jean Steiger, cel care fusese ani de zile corespondentul din Israel la Europa Liberă, mi-a apreciat articolele, dar mi-a spus că-i pare rău, dar nu are niciun loc liber şi nici bani să mă plătească. Explicaţia, cusută clar cu aţă albă, m-a făcut să mă îndepărtez o bună perioadă de timp de presa în limba română, şi să mă gândesc serios la o nouă meserie.

Pentru cât timp?

Am început să lucrez, la început într-o farmacie, spitalul Beilinshon, apoi la un hotel în Tel Aviv, iar în paralel am început cursuri intensive de învăţare a limbii ebraice şi cursuri pentru a deveni tehnician de computere. Într-o zi, una dintre colege, de asemenea originară din România mi-a spus că a citit că ziarul “Viaţa Noastră” caută ziarişti. Neîncrezător, m-am dus totuşi. Era o altă echipă, un alt patron. Fosta gardă se revoltase pe fosta direcțiune şi părăsise in corpore publicaţia pentru a forma un nou ziar. Când am ajuns, am vorbit cu patronul, care nu era român, am fost testat în scris, şi gata, m-au angajat. La scurt timp, patronul mi-a propus să fiu redactor şef. Iniţial am refuzat, explicându-i că sunt nou în țară, nu cunosc mentalitatea originarilor din România, am o cu totul altă structură şi concepţie jurnalistică comparativ cu cea practicată la ziarul lui… Degeaba… a insistat, m-a convins şi m-a aruncat în apă. După două zile, i-am spus că dacă nu vrea să dea faliment, trebuie să am mână liberă şi să pot schimba din temelii ziarul. Am primit OK-ul si iată că au trecut 14 ani de când conduc acest ziar, care, zi de zi, este cumpărat în Israel şi peste hotare, până în Africa de Sud şi Noua Zeelandă. La scurt timp după numirea mea la conducerea ziarului, s-a născut fiul meu, Idan. Între timp am devenit colaborator la publicaţiile 22, Ziua, la postul de radio RRI, la Antena 3, la Radio Realitatea şi peste 10 ani, până la regretata desfiinţare, corespondent pentru Israel al postului BBC în limba română. În timpul celui de al doilea război din Liban, eram corespondentul pentru Israel la Antena 3.

Doar adevărul, indiferent dacă este vorba despre israelieni, palestinieni, arabi

Cum se vede din Israel presa română?

Apropierea mai directă de mass media din România mi-a oferit imaginea deloc plăcută a modului în care este tratată şi prezentată problema israeliană şi în general conflictul israeliano-palestinian. Cu infime excepţii, printre care la loc de cinste figurau Antena 3 şi ziarul Ziua din acea perioadă, majoritatea mass media românească apela la surse franceze şi britanice, cu tente vădit antiisraeliene, fără nici cea mai infimă cunoaştere a realităţii de pe teren. Am decis că trebuie să fac ceva, drept pentru care am înfiinţat Agenţia de ştiri online Anima News, practic unica agenţie care prezintă non stop ştiri în limba română din Israel şi Orientul Mijlociu. Scopul este tocmai prezentarea informaţiilor “la rece”, direct, fără interpretări, aluzii sau cenzură. Doar adevărul, indiferent dacă este vorba despre israelieni, palestinieni, arabi sau partenerii părţilor implicate. În plus o serie de informaţii, articole, care să reflecte realitatea din această frământată zonă a globului. O întâlnire la Tel Aviv cu un grup de reprezentanţi ai celor mai importante mijloace media din România a confirmat importanţa existenţei agenţiei şi necesitatea furnizării de informaţii corecte şi directe.

Planuri de viitor?

Principalele planuri de viitor, în direcţia profesională se axează pe extinderea serviciilor agenţiei, postul radio online funcţionând deja. În curând va fi lansat şi postul TV online. De asemeni, este importantă colaborarea cu cât mai multe surse media din România şi din întreaga lume, pentru ca informaţiile Anima, apreciate de cititori pentru corectitudinea şi obiectivitatea lor, să ajungă în orice casă de român.

Ai avut în Israel o perioadă extrem de agitată… Ce momente te-au marcat?

Au fost multe. Cel mai important lucru este faptul că Israelul m-a făcut să mă descopăr, să constat cu stupoare resurse pe care nici nu bănuiam că le deţin. Am pornit totul singur, de la zero şi nu regret nici un pas făcut până acum. Sunt liber, practic meseria care-mi place, nimeni nu-mi pune pumnul în gură şi nimeni nu-mi impune ce şi cum să scriu. Aceasta este, cred, o mare realizare pentru un ziarist. Faptul că mă aflu la conducerea unui ziar care se adresează, în general, unei anumite categorii de cititori, iar în paralel conduc Anima News, o agenţie deschisă tuturor categoriilor de cititori, crează diversitatea atât de necesară, posibilitatea unei continui reânoiri, unei continui concurenţe cu propriile-ţi posibilităţi de exprimare.

Israelul nu înseamnă numai explozii și atentate teroriste

Şi totuși… cum e sa trăiești într-un război aproape permanent?

Trăind din plin în mijlocul evenimentelor, respirând aerul Ţării Sfinte, fiind martorul uneia dintre cele mai agitate perioade istorice, sunt în permanenţă marcat, de la adierea vântului lângă Zidul Plângerii şi până la suflul exploziei bombei unui sinucigaş… suflu pe care l-am simţit direct de două ori până acum. Război permanent? Nu aş zice. Israelul nu înseamnă numai explozii, atentate teroriste, autobuze aruncate în aer, tractoare care zdrobesc trecătorii sau mâini criminale care folosesc topoare sau cuţite pentru a ucide oameni nevinovaţi. Israelul înseamnă şi şi plaja scăldată de Mediterana, şi Biserica Mântuitrului, şi moscheea El Aqsa şi cafeaua băută seara la malul mării sau în Iaffo, având la picioare Tel Aviv-ul scăldat în lumini strălucitoare. Israelul înseamnă şi spectacole de teatru şi operă, şi bucuria de a pluti pe apele Mării Moarte, şi nisipul Neghevului, dar şi tabloul unic al oraşului Haifa strălucind în zeci de mii de lumini.

Iar dincolo de latura idilică?

E drept, nu totul este idilic. Criza economică începe să lovească şi Israelul, şomajul creşte, la fel şi preţurile, tensiunile politice interne şi internaţionale se amplifică în loc să se reducă, şi, colac peste pupăză a apărut şi gripa porcină, cel puţin două persoane fiind deja diagnosticate cu acest virus.

Ai paria pentru pace?

Israelianul nu se deosebeşte cu nimic de orice alt cetăţean al lumii, nu este cu nimic mai special, este un om obişnuit, cu probleme şi bucurii, cu succese şi dezamăgiri. O deosebire există însă. Şi anume, israelianul este cetăţeanul Terrei care doreşte cel mai mult pacea. Dacă aş paria pentru pace? Sunt gata să fac orice pentru a apropia cât mai mult porumbelul alb de Orientul Mijlociu. Să nu uităm că, din păcate, poporul israelian este unicul popor din lume în care părinţii îşi îngroapă copii- cel mai dramatic moment din existenţa oricărei fiinţe umane…

Regreți uneori România, pentru tine sau pentru fiul tău? Fie și pentru simplul motiv că e mai ușor să trăiești într-o țară în pace…

Nu. Şi mai ales, nu România de azi. Iubesc România, poporul şi cultura română, dar nu cred că, deocamdată, aş părăsi Israelul, eu sau fiul meu, pentru a locui în România. Spun cu durere acest lucru, şi ştiu că mulţi poate mă vor condamna, dar aceasta este situaţia. E drept că fiul meu intenţionează să urmeze facultatea în România – fapt cu care sunt întru totul de acord. Până atunci mai sunt însă 5 ani, așa că sper ca lucrurile să se îndrepte. Cu ce este mai uşor în România? Că nu sunt atentate? Ai dreptate. Dar valul de violenţe care a cuprins România, tensiunile politice, drogurile, bandele care fac legea, justiția care şi-a pierdut cârma, criza locurilor de muncă, debandada generală, fac oare viaţa mai uşoară în România?

Spune-mi te rog două dorințe – una profesională și una personală.

Profesional, îmi doresc ca Anima News să devină ceea ce visez, adică o reală voce a păcii în Orientul Mijlociu. Iar personal, un alt vis al meu care sper din toată inima să devină realitate: să nu fiu prezentat şi cunoscut drept Nando Mario Varga, ci simplu, drept tatăl fiului meu, Idan Varga.

Articol aparut aici.

Advertisements
2 Comments leave one →
  1. August 3, 2011 1:02 pm

    How do you know that? Do you work with them?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s