Skip to content

Jurnal de front

June 18, 2009
tags:

Presa a intrat în atenția presei. Și nu numai în România, ci cam peste tot în lume. Ba pe bloguri, ba la TV, tot mai mulți își dau cu presupusul, mai ales de la debutul crizei care-a transformat mii de ziariști în freelancer-i, ce e bine și ce e rău, ce e moral și ce e nu, care e diferența dintre un ziarist și un blogger, și multe altele. Jurnaliștii încep să prindă curajul să vorbească în numele lor și să nu se mai erijeze în deținători ai unor adevăruri absolute, spunând lucruri care se știu dar nu erau spuse public sau scrise. Rufele murdare se spală tot mai adesea la vedere și nu pe culoarele redacțiilor, ca pînă acum. E bine? E rău? E bine, pentru că acestea trebuiau demult cunoscute. E rău, pentru că astfel, asistăm la un proces de decredibilizare în masă a profesiei de jurnalist, în ochii publicului, ai celor care ne citesc, ne văd, ne ascultă. Puțini dintre ei știau ce se ascunde în spatele unei legitimații de presă. Iar acum, că știu câte ceva despre jurnalismus vivendi, descoperă, și nu le place, că poezia presei a devenit un mit întreținut artificial, dincolo de care se ascund ore de lucru nenormate, lupta pentru subiecte, războiul cu media concurentă și multe altele.

Jurnaliștii români n-au lucrat niciodată în condiții ușoare. Această poezie a presei a existat însă cândva, după momentul decembrie 1989, cu bune și rele, dar s-a pierdut pe drum, undeva între trusturile de presă și goana după tiraj sau audiență. Și vreau să amintesc azi despre acei ani, așa cum am promis mai multor colegi sau pur și simplu cititori ai acestui blog, că voi face.

Ce n-am reușit niciodată

Cea mai bună cale pe care am ales-o e relatarea unei mici părți din experiența personală, răspunzând astfel și numeroaselor solicitări de a spune mai multe despre mine. Am devenit jurnalist în februarie 1993, la Curierul Național. Prin concurs, pentru că pe atunci, domeniul nu era deschis chiar oricui. Am avut șansa să fac parte dintr-o echipă de profesioniști entuziaști, dintre care mulți au abandonat însă jurnalismul. Printre ei – Eugen Ovidiu Chirovici, Adrian Vasilescu, Monica Zvirijinschi, Rodica Avram, Cătălin Dumitru, regretatul Ralu Filip.

A fost ceea ce colegii de generație au numit perioada de aur a presei postdecembriste din România – o perioadă în care nu existau telefoane mobile, internet și nenumărate agenții de știri (doar Rompres, la acea dată), iar telexul era încă instrumentul principal de lucru. Documentarea pentru un articol se baza aproape exclusiv pe munca de teren, pe cât mai multe relații personale și contacte… și se completa citind ceea ce-au scris alți colegi despre subiectul respectiv. Jurnalismul era încă o vocație și nu o simplă slujbă de opt ore.

Clasa politică era în formare, iar marile cercuri de afaceri abia începeau să se definească. Principalul meu domeniu la acea dată, jurnalismul economic, combinat cu cel de investigații, mi-a dat posibilitatea să scriu adesea despre relațiile dintre cercurile puterii și cele de afaceri. Am fost o lungă perioadă acreditată pe lângă Guvern, urmărind îndeaproape cum se iau decizii, cum se construiesc cariere politice, dar și în mass-media. Am făcut parte din grupul jurnaliștilor care-a asistat la ultima mineriadă, baricadat alături de SPP în Palatul Victoria în așteptarea unui asalt, la schimbarea diverselor echipe ministeriale, la desemnarea de premieri ad-interim, la emiterea pe bandă a ordonanțelor de urgență, la epoca taxelor și accizelor fostului ministru de Finanțe, Decebal Traian Remeș, dar și a privatizărilor marca Radu Sârbu/ FPS. Am participat – ca jurnalist, la numeroase evenimente legate de campaniile electorale, declarate sau nu ca atare, de controversatele acorduri cu Fondul Monetar Internațional și multe altele. Am trăit momente memorabile alături de colegii din toate sferele mass media acreditați la acea vreme la Palatul Victoria, colegi de care-mi amintesc cu mare drag, pentru că, indiferent de instituția reprezentată de fiecare, pe atunci formam o echipă. Dintre aceste momente, mai amintesc vestitele declarații pe scări în miez de noapte, pentru care așteptam adesea ore întregi cu reportofonul în mână, înființarea așa-numitului țarc al presei – unicul loc în care ziariștii puteau să-și pună frumos întrebările (poate mai sunt colegi care-și amintesc de asta), călătoriile cu ghinion alături de ex-premierul Radu Vasile, multe dintre ele, soldate cu câte-un incident aviatic, cum ar fi cea de la Bacău, din octombrie 1998, in preajma debarcării acestuia de la Guvern, decisă într-o ședință cu ușile închise la Cotroceni, imediat dupa summitul de la Helsinki… Călătorie în care un cunoscut cameraman al TVR a murit la datorie, filmându-l pe al doilea om în stat, la nici 15 minute dupa debutul vizitei oficiale, și în care aeronava prezidențială a fost la un pas de-a se ciocni, la întoarcere, cu un MIG aflat pe contrasens la decolare.

Revenind în trecut… după o perioadă la conducerea Departamentului economic al Curierului, am fost câțiva ani corespondent de presă la Paris. La reîntoarcerea în țară, în 1998, mi-am îndeplinit în sfârșit un vis mai vechi- am înființat (oficial, pentru că practic, exista ca atare) și condus unul dintre primele Departamente anchete – investigații din presa română, tot la Curierul Național. Majoritatea investigațiilor – dintre care multe au avut caracterul unor campanii de presă, au fost legate de marile și controversatele privatizări ale momentului – SIDEX Galați, TEPRO Iași, COMTIM Timișoara, RAFO Onești sunt doar câteva.

Au urmat alți ani corespondent de presă la Atena, ani care m-au făcut să renunț la jurnalismul de investigații pentru un alt domeniu, poate și mai interesant, acel al politicii externe. Din nou acasă, am abandonat definitiv, așa cum a făcut de altfel aproape întrega echipă, ziarul de care mă leagă majoritatea anilor. Motivul? Cotidianul a avut, în linii mari, după dispariția directorului general, aceeași evoluție cu cea de la Adevărul de după Dumitru Tinu.

Următorul pas l-am făcut la Cronica Română, pentru a-mi aduce modesta contribuție la ceea ce credeam că va fi programul de relansare a ziarului. Am înființat și aici, și condus, un Departament Investigații, pentru a prelua apoi Departamentul Politic. După ce a devenit limpede că relansarea va rămâne doar pe hârtie, m-am mutat la Nine OClock. Am decis apoi să explorez un alt domeniu, cel al audiovizualului, pentru că am considerat asta drept o provocare profesională și pentru că, așa cum s-a întâmplat și la Cronica Română, încă mai credeam în programe de relansare. Scurta perioadă în care am condus Secția Externe din cadrul Departamentului Știri al Antenei 3 și Antenei1TV și corespondenții din afara granițelor ai celor două televiziuni, mi-a dat ocazia să întâlnesc profesioniști adevărați și să-mi fac noi prieteni, din categoria celor care rămân și contează. Asta e partea bună, cea pe care vreau și am s-o păstrez în memorie. Restul e format din muncă, entuziasm și, poate, o mare doză de orgoliu – orgoliul celui care știe că a reușit și va reuși întotdeauna să facă măcar o parte din ce și-a propus, pentru simplul motiv că vrea și-i place ce face. Și pentru că-i place să riște și mai știe că, oricât ar risca, nu va pierde niciodată atât cât ar avea de câștigat.

Numeroși colegi care-au citit o mică parte din ce am scris în acești ani m-au întrebat nu ce am reușit, ci tocmai ce nu am reușit niciodată să fac. Răspund pe această cale, cu precizarea că nu vizez în mod special nicio instituție media anume din cele patru pentru care am lucrat. Niciodată n-am știut…

  • cum să explic jurnaliștilor din diversele echipe pe care le-am format și condus de ce trebuie să lucreze non-stop pe gratis, de dragul gloriei sau pe bani puțini, plătiți adesea prin formule nu tocmai legale sau ortodoxe
  • cum să înființez un departament important fără buget și să-l mențin în top, pe termen lung
  • cum să împart 3-4 jurnaliști pe două departamente, secții sau orice altceva, în ture non-stop, 7 zile din 7, planificându-le măcar o zi liberă (de supraviețuire, adică de odihnă) din când în când, și să le cer să facă performanță.

Și cel mai mult din toate astea mă bucură tocmai ce n-am reușit…

Advertisements
20 Comments leave one →
  1. BUBU permalink
    June 18, 2009 11:31 am

    Jurnalist, adevarat. A trecut prin jumatate din presa romana si acum a ajuns la o singura concluzie. Cel mai bine e sa scrii liber, fara sefi, fara moguli, fara nimic

  2. June 18, 2009 11:38 am

    A, ce? Nu am fost atent! Eu mă uitam la ştiri să văd ce mai e pe la Belfast. În mod normal ar fi trebuit deja să fiu acolo de alaltăieri, că ţin minte că eram reporter tv ca profesie de bază. Ce dracu’ fac în Londra?

  3. pausanias permalink
    June 18, 2009 3:50 pm

    Intotdeauna exista o solutie la problemele pe care le-ai mentionat mai sus – mai mult sau mai putin inspirata, mai eficienta sau mai putin eficienta, mai de durata sau de termen scurt. Dar poate fi ceva matematic, un calcul pe hartie. Marea problema este insa, in opinia mea, daca merita efortul sa pui acea solutie in practica. Cand pt cei din jurul tau nu conteaza, pentru ca nu sunt in stare sa-ti acorde sprijinul de care ai nevoie, oare merita sa-ti epuizezi resursele pt asa ceva?

  4. June 18, 2009 3:51 pm

    Bubu– such a dream! Fara toate, dar nu si fara bani!

    Fostului si mai ales actualului meu drag coleg Mihai Ursu
    De ce-ai plecat, de ce-ai mai fi ramas?
    Nu te-a oprit epava fara glas?

    Uite ca tu ma faci sa dau in versuri de-a binelea! Cunoscatorii stiu de ce! La epava presei ma refeream…

    Pausanias– la capatul a 16 ani si jumate de presa, pot sa iti spun ca nu exista o alta solutie, decat sa te tot muti dintr-un loc in altul, sperand in mai bine. Pana te saturi si spui adio presei, sau incerci sa gasesti un loc unde sa faci cat mai putine compromisuri, sau iti propui sa nu iti mai pese de cei din jur. Ultima metoda te ajuta sa iti pastrezi postul si sa faci cariera (desi depinde ce intelege fiecare prin asta). Mai nou, am constatat ca in presa noastra se aplica sistemul EU SUNT UN SEF COMPETENT, DAR CARE ARE PARTE DE O ECHIPA DE TAMPITI (asta a fost chiar un citat, cu google search poate fi chiar gasit!). Depinde, desigur, si de numarul tampitilor. Daca sunt aproape destui, poti face treaba chiar si cu ei. Daca sunt putini – ei da, si aici exista solutii. Ii dai afara si angajezi altii. La fel de tampiti, poate foarte destepti, prost platiti sau bine platiti… si la un moment dat, cand ceva nu merge, ca sa-ti justifici incompetenta sau sa acoperi lacunele sistemului, ii dai si pe ei afara. Si angajezi altii. La fel de destepti, de tampiti, de prost platiti sau de bine platiti… Apoi ii concediezi si o iei de la capat. Si tot asa…
    Sper sa nu fiu considerata cinica. Sunt doar exemple ale sistemului, pe care le-am trait si le citez, desigur fara indicarea sursei/surselor.

  5. June 18, 2009 4:23 pm

    Nadia , asta e cel mai bun articol al tau de pana acum !

  6. ariane permalink
    June 18, 2009 5:24 pm

    Pazea!!!! Nadia Erupeee!
    Stiam eu de ce mi-esti draga!
    Draga Doamna “D’Artagnan”, fii sigura ca cei care Simt, Vad, si sunt o Voce pot marginaliza prostul gust si incultura, intr-o lume a glamour-ului de fatada, ieftin si fara substanta,a vartejului existential- cu “trombe parsive” ce vor sa absoarba,sa domine si controleze destine -pentru ca prin cuvant se creaza unicul pod catre Credinta.
    Si se ridica tot mai multe Voci,ce nu-si mai scriu “jurnalul de cazarma”, si se alatura pe frontul de lupta…
    Si fiti fericiti , voi sunteti cei ce aveti Puterea de a crea REPERE!

  7. ariane permalink
    June 18, 2009 5:27 pm

    romania inedit: apreciez metamorfoza ,sper sa ramai la stadiul de fluture, numai astfel poti cunoaste fascinatia zborului!

    • June 18, 2009 8:40 pm

      ariane – sunt doar franturi de presa, care-si cautau drumul spre o carte, cu trecere printr-un blog. Doar drafturi si atat!

      romania inedit – iti raspund cu emoticon-ul care bate modest din pleoape si din gene (doar ca nu-l gasesc acum)

  8. June 19, 2009 3:18 pm

    Ei, de ce-am plecat? Mai trist e că încep să am tot mai multe motive de a mă întoarce, să răstorn nişte tarabe din templul televiziunii unde s-au pus schimbătorii de bani de-a curmezişul să nu mai aibă nimeni loc de ei şi pe care nu vine Cristos să-i dea afară. Cu cîtă plăcere le-aş strivi mutrele sub bocancul meu mărimea 46 (atîta e) unor nechemaţi picaţi de pe stradă, cu calificare de măturător, care s-au căţărat în spatele unor birouri ca scroafa în copac şi de acolo ne dau nouă lecţii şi ni se cred şefi. A, pardon, eu nu am şefi. Dar asta nu îi împiedică pe mulţi să se creadă. Pe mine m-a învăţat profa de management (la care am luat 10) că în presă creatorii de valoare editorială sînt jurnaliştii, nu administratorii – iar în categoria asta intră ăştia, coordonăreţii, redactorii de diverse feluri, copiangiii de pe agenţie, corectorii de texte numiţi pe nedrept editori (pentru că de multe ori mai degrabă pocesc textele şi sînt analfabeţi) şi în general dătătorii cu părerea profesionişti, care n-au ieşit în viaţa lor pe teren. Să nu vrea Dumnezeu cel sfînt să vrem noi sînge, nu pămînt şi să vă lăsăm într-o zi pe toţi în posteriorul gol să vă descurcaţi, să vedeţi ce mişto o să fie. Poate în ziua aia o să vadă şi mogulii de fapt cine face treaba la televiziune, cine duce greul, cine aduce conţinut şi cine creează – dar şi cine poate fi înlocuit cu un robot sau cu o maimuţă un pic dresată. Pentru că nu e nevoie de multă ştiinţă ca să îţi comanzi de mîncare de la serviciu, să ieşi la ţigară şi să pierzi o oră seara cu nişte foi A4 dîndu-ţi importanţă la o “şedinţă de sumar” în care, apropo, ştiu şi eu ce se întîmplă, că am fost la multe.

  9. June 19, 2009 7:09 pm

    Mihai Ursu – come back, man! Punem de-o grevă morală pe plan local? Îți spun când vii cum văd eu o grevă morală. Așa, ca un fel de grevă japoneză. Ăia-și pun banderola albă pe mînă și lucrează în tăcere, noi ne afișăm morala la vedere. Etapa 1. Etapele ulterioare rămân confidențiale…
    Ca de obicei, ai reușit să prinzi în câteva fraze peisajul actual al presei noastre!

  10. June 19, 2009 8:40 pm

    Şi cînd m-oi întoarce, pe cîţi am să-i popesc… Am io o listă scurtă şi una lungă. Ăia de pe lista scurtă să se considere norocoşi, că îi ard primii, dar scapă repede. Ăia de pe lista lungă ar trebui să se îngrijoreze, că pentru ei am timp să fac planuri. Şi ştii cum e cînd faci planuri, le faci să doară…

  11. June 19, 2009 10:27 pm

    Mihai – eu zic sa negociem. Dacă avem ceva nume comune pe listă? Cum facem? Ne înțelegem între noi? Punem în balanță?

  12. June 20, 2009 1:12 am

    Eu cred ca ar trebui sa dati cu banul sau cu zarul ! 😉

  13. ariane permalink
    June 20, 2009 12:43 pm

    În măsura în care obedienţa este mai bine răsplătită social decât profe­sio­nalismul real, începem să avem o problemă. Incompetenţa şi corupţia merg mână în mână. Această cârdăşie trebuie spartă.

  14. June 20, 2009 1:32 pm

    Si cine trebuie sa sparga aceasta cardasie ?
    Eu cred ca pana la urma se va alege graul de neghina , pentru ca asa cum a spus Mihai , în presă creatorii de valoare editorială sînt jurnaliştii, nu administratorii !

  15. June 22, 2009 10:42 am

    romania inedit – și noi jurnaliștii credem la fel. Asta pare să nu ajute la mare lucru! Cine-ar putea schimba lucrurile? Multă lume… organizațiile sindicale, politicienii… Dacă ar fi interesați să desfășoare multă muncă pentru mai nimic. Până la urmă cred că rămânem la varianta dat cu zarul.

  16. anonim permalink
    June 30, 2009 7:00 pm

    Domle, ce complicat este! sa incepi sa faci presa despre presa, ce ne mai trebuie realitatile patriei! vax, hai cu “viata presei”, cam ca pe vremea aia cu “viata satului”, hehehehe.

  17. March 4, 2010 7:28 am

    am scris un email pe ndincovici@yahoo.com….
    niciun semnuletz…
    no news good news? 🙂

  18. January 11, 2012 5:48 am

    I am unable to thank you adequately for the content on your web page. I know you set a lot of time and effort into all of them and really hope you know how much I appreciate it. I hope I will do exactly the same for another person sooner or later.

Trackbacks

  1. Mass-media vazuta de un ziarist | ROMANIA INEDIT

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s